Copy

Despre pierderi mici și mari

Am tot citit și reflectat în ultima perioadă la pierdere și pierderi. Mai ales în contextul pandemiei, dar și din motive foarte personale. Conștientizez acum, mai mult ca oricând, impactul pe care îl are ne-conștientizarea, ne-trăirea și ne-integrarea pierderilor în viața noastră emoțională. De la cele mici, zilnice, la cele mari, adânci și dureroase.

Ai fi avut nevoie de o vorbă bună din partea partenerului sau a colegului și nu ți-a oferit-o. Ai fi avut nevoie ca mama sau tatăl tău să-ți spună că o să fie bine când îți era teamă că nu vei reuși și nu au făcut-o. Ai fi avut nevoie să fii iertat de partener pentru o greșeală pe care ai făcut-o și nu te-a putut ierta. Ai fi avut nevoie să îi fii loial colegului tău și nu ai făcut-o. Ai ezitat să îi iei apărarea. Îți lipsesc întâlnirile și petrecerile cu prietenii. Ai fost sau ești părăsit. O prietenie în care ai crezut s-a încheiat. Ai visat la un proiect personal și el nu mai este posibil.

Pierderile mici și mari sunt parte din viața noastră. Să ne dăm voie să le trăim. Să le conștientizăm. Să reflectăm la ele. Să ne conectăm cu noi în timp ce simțim pierderea. Cum o simt în corp, unde se duc gândurile mele, ce am tendința să fac, ce semnificație dau acestei experiențe. Să-mi reamintesc când am mai trăit o experiență similară. Ce aș avea nevoie să fac pentru mine.

Pierderea netrăită și neintegrată se transformă în frustrare. Frustrarea unei nevoi neîmplinite. Și neclaritatea, confuzia și haosul emoțional începe să prindă formă. Și se tot transformă. În tristețe. Furie. Resentimente. Proiecții asupra celuilalt. Învinovățire. Am pierdut contactul cu mine. M-am pierdut pe mine. Sunt în așteptare, fără claritate. Nici măcar nu mai știu ce vreau de fapt. Ce pot să-mi ofer. Și reziliența mea emoțională devine foarte fragilă. Devenim reactivi.

Când partenerul nu îmi mai oferă atenția de care am nevoie mă simt rănită, respinsă, abandonată. Mă apăr. Din ce în ce mai multe momente devin momente de vigilență și testare. De frustrare. Și dezamăgiri constante. Când îmi dau voie să simt tristețea, furia, frustrarea, pot ajunge la pierdere și mă re-conectez cu mine. Îmi dau seama ce îmi lipsește, ce îmi pot oferi, ce pot oferi oamenilor din viața mea. Pot vedea ce au ei nevoie.
 

Pierderile netrăite mi le imaginez ca o ceață densă, gri, care ne înconjoară și care ne schimbă modul în care noi ne simțim pe noi, cum și dacă îl vedem pe cei de lângă noi și cum percepem realitatea. Ce faci în acele momente? Accepți că e o zi ploioasă, cu ceață și o privești știind că este un moment și că cerul se va însenina mai devreme sau mai târziu? Sau că vei avea multe zile ploioase? Și că așa cum te simți tu și cum îl simți pe celălalt este influențat de ziua ploioasă? Poate că era ziua și momentul în care ți-ai fi dorit afecțiune, căldură, tandrețe, atenție și nu ai primit. Respiri adânc și accepți prezentul și accepți pierderea. Vezi dincolo de ceață.

Marea problemă cu pierderile netrăite și neacceptate este că ele se transformă în frustrări și negări ale unor nevoi care devin mult mai puternice în timp. Ajungem să nu mai vedem momentele când nevoile noastre sunt împlinite de ceilalți. Și când noi ne împlinim nevoia. Când noi suntem alături de partener și noi răspundem nevoilor lui. Încețoșarea s-a instalat. Relația devine ca o scenă dintr-un film irlandez sau englezesc unde mai tot timpul plouă, casele sunt gri și oamenii par morocănoși și nefericiți. 
Am înțeles că în relațiile noastre adulte avem mare nevoie să știm să ne gestionăm pierderile și să ni le asumăm. Care sunt experiențele alături de un om pe care am ales să-l iubesc și mă împlinesc și cum pot integra și asuma și pierderile. Ce nu îmi poate el oferi. Unele în anumite momente, altele mi le poate oferi poate foarte rar. Sau deloc.

Relațiile nu sunt perfecte, pentru că noi nu suntem perfecți. Așa cum este nevoie să acceptăm că suntem părinți suficienți de buni pentru copiii noștri, tot așa este nevoie să acceptăm că și noi și partenerul ne oferim unul altuia suficient încât să trăim împăcați unul cu celălalt. Este ca și cum vezi așa zisele „defecte” ale partenerului și îți asumi că poți trăi cu ele. Fără să le dai spațiu să se transforme în frustrări care să tot răbufnească.

Așadar, cum să acceptăm și ceața și să o înțelegem, dar și să ieșim din ea? Să călătorim mai spre soare și către un optimism realist?

Vă propun un exercițiu de reflecție legat de pierderile din relația cu părinții. Acolo am trăit primele și cele mai dureroase și adânci pierderi care acum ne frustrează și încețoșează relațiile.

Puneți pe hârtie, pas cu pas, în ritmul amintirilor și conștientizările ce simțiți că v-a lipsit? Ce ați fi avut nevoie și nu ați primit? Fără judecată. Judecata părinților vă împiedică să rămâneți conectați cu voi. Asta nu înseamnă că nu vă dați voie să simțiți furie sau revoltă sau tristețe. Experiențe concrete. Dați-vă voie să le simțiți și reflectați asupra lor. Ce ați simțit și trăit. Ce ați fi avut nevoie. Ce vă puteți oferi în prezent.

Una din pierderile mele e din adolescență, când avem 14 ani, și o mătușă de a mea, la o înmormântare a unei alte rude, m-a acuzat că am făcut ceva rău (poveste încâlcită!) în prezența mamei și îmi reamintesc frigul, groaza, teama, furia, tristețea, singurătatea și, mai ales, faptul că mama nu m-a crezut și nu mi-a luat apărarea, sau cel puțin să nu-i permită mătușii mele să-mi vorbească cum mi-a vorbit. Sau să fi povestit cu mine. Să mă fi ascultat. Era și ea blocată. Nu a spus nimic.

Este una din acele experiențe discutate și analizate în procesul meu terapeutic care mi-a relevat cât de mult am adus în viața de adult reacția de blocaj fără să mă pot apăra. De neputință. Până când pas cu pas am învățat să mă protejez. Nu mai am 14 ani. Știu acum că acuzațiile, atacul la persoană sunt forme de abuz. Lipsa repetată de protecție din partea părintelui sunt forme de neglijare. Însă acum îmi pot purta de grijă. Mă pot proteja. Mult mai mult și de cele mai multe ori. Și când nu o fac atunci, e semn că acolo mai am de explorat, vindecat, asumat. Crescut ca om.

Care sunt pierderile din viața voastră? Să ne uităm la ele pentru a avea o viață mai adultă, cu mult mai puține frustrări și așteptări nerealiste. Pentru mine este ziua 55 din procesul întortocheat al vindecării unor pierderi trăite în prezent dar cu semnale din trecut. Să ne fie bine!

Cu drag,

Îți recomand să mai citești:

Newsletterul Trai în doi este pentru amândoi. Dacă ai primit newsletter-ul nostru și știi că partenerul/a tău nu l-a primit, propune-i să se aboneze și el.

De asemenea, deși inițial a fost gândit ca un newsletter pentru cei care au participat la activitățile Școlii pentru Cuplu, ne dorim să aveți alături și alte cupluri preocupate de traiul în doi și să vă sprijiniți reciproc. Tocmai de aceea, vă invităm să le trimiteți mai departe mesajul nostru și prietenilor voștri. Iar ei, dacă vor dori, se vor putea înscrie la newsletter prin formularul de mai jos. 

 
Înscrie-te la newsletter-ul nostru săptămânal
Domnica Petrovai este psiholog clinician principal și psihoterapeut, fondatoarea companiei Mind Education și a Școlii pentru Cuplu, autoare a cărții Iubește și fii iubit/ă. Aproape totul despre relația de cuplu.
Scoala Pentru Cuplu Scoala Pentru Cuplu
Scoala Pentru Cuplu Scoala Pentru Cuplu
Mind Education Mind Education
Mind Education Mind Education
Copyright © 2021 Scoala pentru Cuplu, All rights reserved.


Want to change how you receive these emails?
You can update your preferences or unsubscribe from this list.

Email Marketing Powered by Mailchimp